Tragedia unui titan

Suntem obişnuiţi să recunoaştem oamenii extraordinari abia după ce aceştia nu mai există. Cu toate că îi avem contemporani, că ne impresionează cu rezultatul muncii lor, cu cuvintele rostite sau cu pildele nepereche, suntem mai aproape de a-i flitui decât să le apreciem activitatea. Vina ne aparţine tuturor celor care cunoaştem cazuri şi drame ale unor astfel de personalităţi, fie şi pentru faptul că meritul lor a existat, trăieşte şi va dăinui în comparaţie cu al nostru, pesemne ilustru necunoscut.

Ne place fudulia, ne mândrim cu aceşti oameni preţioşi dar când vine vorba să-i ajutăm ajungem la politica struţului, convinşi fiind că nimeni, niciodată, nu ne poate acuza de nimic!Poate că, pe general, chiar aşa stau lucrurile dar trecutul, fila aceea de istorie care nu se uită niciodată, ne subjugă până şi gândurile şi ne face să trăim ignorant, nedemn şi trist aflând despre astfel de traume apocaliptice.

Ieri, imediat după prânz, am avut o discuţie cu un mare pedagog al anilor mei de şcoală, profesorul de educaţie fizică Nae Danieleanu. Vremea a trecut, sever, şi peste chipul uriaşului dascăl dar vorba înţeleaptă şi vocea fermă nu l-au părăsit.

Venise să se intereseze, personal, de ce nu mai semnez articole în cotidianul „Telegraful de Prahova” şi a rămas uimit când i-am spus motivul. Din vorbă în vorbă, întrebându-mă şi despre colegi din generaţia anilor ’70, am ajuns cu discuţia la un coleg de-al domniei sale, excepţionalul profesor Arthur Hoffmann. Un monument al pedagogiei şi al artei, o valoare inestimabilă a Ploieştiului pentru care a fost distins de ceva vreme cu onorantul titlu de Cetăţean de Onoare.

Cuvintele lui “nea Nae” m-au dărâmat: “Uff, domnul meu, nea Turică este internat definitiv, cu Boala Alzheimer, la Centrul de Îngrijire şi Asistenţă pentru Persoane Adulte cu Handicap de la Mislea. Stabilimentul acela făcut de preşedintele Mircea Cosma, cel care l-a şi internat acolo! Demenţa, ultima fază a acestei boli nenorocite, l-a distrus! Dacă ajungi să-l vezi, vreodată, îţi dau lacrimile instantaneu! Eu am fost, împreună cu Mircea Anton, şi am rămas încremenit! Din omul acela falnic, ca un brad, a rămas acum o legumă! Este halucinant să vezi cum, de la o zi la alta, un munte de om se transformă într-o epavă! Nu mai cunoaşte pe nimeni, chiar dacă, personal, insistam pe nişte amintiri de care – credeam eu – era imposibil să nu-şi mai fi amintit! În dorinţa mea de a-l vedea puţin altfel, ca odinioară, am crezut că rememorând împreună 2-3 poveşti trăite amândoi îl voi scoate din marasmul acela! Am eşuat iremediabil atunci când o asistentă a venit lângă mine şi m-a rugat să nu mă mai obosesc în zadar! Mi-au dat lacrimile, nu credeam că pot să trăiesc momentul acela! Practic, nu-mi venea să cred ce i s-a întâmplat! Nea Turică privea prin mine! Fostul titan se transformase într-o legumă! Aşa a ajuns, domnul meu, profesorul Arthur Hoffmann! Cel care ne învăţa să fim oameni, să ne mişcăm, să facem sport! Acum au rămas doar pildele sale, el este deja într-o altă lume!”

L-am condus pe dom’ profesor. Aceeaşi ţinută sobră în mers, chit că la 77 de ani destui sunt cei care se ajută de baston! „Poate te răzgândeşti cu scrisul la ziar! Era o plăcere să citesc rubrica sportivă! Sau, poate o să citesc o carte semnată de tine!” m-a gratulat nea Nae.

Am revenit la pupitru, în faţa monitorului. Gândurile se amestecau, aiurea, cu nostalgia chipului profesorului Hoffmann. Un om blajin, extrem de politicos şi de manierat, o rara avis a vremurilor noastre. Poate măcar acum, chit că este oricum destul de târziu, Sala Sporturilor din Ploieşti va putea avea pe frontispiciu numele marelui om de cultură şi de sport, în locul perimatei „Olimpia”! Ce ziceţi? Sau trebuie să aşteptăm ca omu’ să ajungă la cele veşnice?


Lasă un comentariu


NOTĂ - Poţi utiliza: HTML tags and attributes:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>