Sâmbătă, 2 iulie, zi fără fotbal, așadar propice pentru o plimbare. Din multiplele variante de excursie propuse de recepționera hotelului unde mă aflu cazat am ales Hintertux, o localitate situată la 45 de minute de mers cu autobuzul, în fapt nodul de plecare spre imensitatea cerului și spre ghețarul cu același nume.

 Despre gheţar am aflat mai multe din numeroasele pliante puse la dispoziție de primitoarele gazde. Astfel, acest adevărat palat natural de gheaţă este parte dominantă a întregului reprezentat ca fiind singura regiune din Austria în care se poate schia 365 de zile pe an, pe 86 km de pârtii având orice grad de dificultate, utilizând 21 de telescaune şi teleschiuri dintre cele mai moderne. În apropierea ghețarului se află Betterpark Hintertux, singurul snowpark pe timp de vară din Europa Centrală! Skiresort International Service Team, cel mai prestigios for de apreciere din fenomen a acordat Hintertux-ului disticția de „cea mai bună regiune de practicare a schiului pe gheţari din întreaga lume“, apreciind drumul fără obstacole, din parcarea subterană de la 1500 m și până la platforma panoramică de la 3.250 m! De asemenea, este recunoscută Peştera stalactitelor şi a stalagmitelor, cavernă situată la cea mai mare altitudine din Europa, fiind apreciată drept cea mai mare grotă din Alpii Centrali! În sfârșit, se vorbește la superlativ despre terasa panoramică de la altitudinea de 3.250 m dar, cum veți vedea mai departe, eu chiar am avut neșansă de această dată!

Cei aproape 20 de kilometri ce despart Mayrhofen de Hintertux înseamnă o diferență de nivel de aproape 1200 de metri, bus-urile performante trecând ușor de la circa 700 de metri la peste 1800! Firește, neavînd habar spre ce mă îndrept, am ales o ținută de septembrie – cu blugi și un pulover – în contradicție flagrantă cu pasagerii îmbrăcați ca pentru un ianuarie friguros! “Sunt mai în vârstă ca mine, e logic să se echipeze mai gros” mă îmbărbătam cu fiecare kilometru parcurs, admirând halucinantul peisaj oferit de Alpii Tirolezi. La Hintertux, deja, se înnorase bine iar termometrul arăta 11 grade, față de cele 19 de la hotel. Localitatea de câteva sute de suflete trăiește – foarte bine! – din micul comerț dar și din stația de teleferic, punctul de plecare spre… dincolo de nori! Am aflat la mare viteză că pot opta pentru trei variante: un pass de 650 de metri, un altul de 500 și, în sfârșit, un al treilea de 400, costul întregii aventuri mergând, în total, la 26 de euro: 12, 18, 26! Adică, mai precis, dacă doreai să te oprești pentru plimbare sau mountain-bike alegeai pass-ul 1, dacă alegeai snow-bord sau sanie, placă sau sky-începători urcai încă 500 de metri iar dacă preferai sky-ul adevărat, de dificultate înaltă, plus ghețarul și panorama, plăteai tot pachetul.

În prostia mea, dorind să ajung la vârf, am ales cardul de 26 de euro! Logic, am făcut o mare tâmpenie, de vreme ce eram echipat ca pentru o plimbare de 15 minute, toamna, prin centrul Predealului! Dar, în sfârșit… Până la 2500 de metri a mers cum a mai mers, temperatura fiind de 2-3 grade, așadar cât de cât acceptabilă! Apoi, la al doilea pass, la -5 grade, gluma s-a îngroșat, mai ales că salariații de la telecabină își dădeau coate la momentul când am coborât! Afară, pe drumul de nici 100 de metri către cealaltă stație de plecare, am simțit cu adevărat ce înseamnă frigul zdravăn! Ningea viscolit iar vântul sufla cu 60 km la oră, conform indicatoarelor electronice ce se găsesc peste tot! Inimaginabil, la 3000 de metri, chiar între cele două stații în discuție, se construiește un complex hotelier de 5 stele, proiectat să fie dat în funcțiune la începutul sezonului viitor, în noiembrie 2012! La cum se muncea într-o zi de sâmbătă, la orele 11:00, cu 4 macarale și zeci de muncitori, la – 5 grade, pe ninsoare viscolită, parcă nici măcar nu-ți vine să-i contrazici!

În sfârșit, ultima porțiune – din care nu am înțeles mai nimic! – a stat sub semnul incertitudinii câteva minute, vântul prăvălit în rafale de pe creasta mărețului Olperer (3476 m) împiedicând funcționarea telecabinei! Aflat la 3200 de metri într-o cabină precum într-o cușcă, singur, legănat destul de strașnic, am ales să-mi sun soția și să conversez! Orice, dar fără să o sperii, alegând o poveste cu capre negre, flori de rododendron, și alte amintiri din Carpați! Până la urmă instalația a pornit iar momentul descinderii a coincis cu o uriașă plapumă de nori lăptoși, asemeni celor driblați în timpul zborului cu avionul! Nu vă mai interesați dacă era frig pentru că în 10 secunde cât am stat cu nasul afară nu am înțeles mai nimic! Atâta doar că termometrul arăta -11 grade, vântul urla sălbatic iar niște semeni – nebunie curată! – se încingeau din cap și până-n picioare pentru o coborâre cu schiurile ce semăna teribil a sinucidere!

Pentru 25 de minute am rămas în restaurantul din zonă – fără să părăsesc niciun moment stația! – și am savurat un pahar cu lapte cald! Probabil, în condiții de vizibilitate, panorama trebuia să fie într-un fel anume! Astăzi, din păcate pentru mine, am văzut doar “lapte”! Peste tot! Asa cum, probabil, se vede și din fotografiile reușite din cabina telefericului…