Istanbul sau… dorul de ducă! (I) (articol publicat în cotidianul Telegrama)

Aşa cum am promis, revin cu un material legat de această deplasare în care stresul, oboseala, bucuria şi satisfacţia muncii împlinite s-au regăsit împletite într-un titlu precum cel de mai sus.

Am plecat spre Istanbul joi, la ora 22:00, cu un microbuz pus la dispoziţie de patronul Ion Mihai, finanţatorul de la Unirea Urlaţi. “Nu o să ne coste exagerat, 100 de lei transportul, 50 de lei biletul de meci şi 25 de euro locul în dubla de la hotel! Merită să vedem şi noi Turcia-România, nu? Mă ocup de toate, voi doar să-mi ziceţi dacă mergeţi” suna acum trei săptămâni provocarea omului de afaceri. Nu m-am gândit decât la atmosferă şi la plăcerea de a revedea Istanbulul, măcar şi pentru o zi şi-o noapte! M-am înscris pe listă, ulterior – după numai patru zile! – aflând că în aceeaşi zi de vineri, 14 octombrie, Petrolul va juca cu Galatasaray. Şi tot în Istanbul! “Mai mult ca perfectul” mi-am zis aşteptând cu emoţie ziua plecării.

Odată ajunşi în vama de la Giurgiu am luat primul contact real legat de această deplasare: “Au trecut, până acum, mai bine de 50 de autocare şi sute de autoturisme şi microbuze!” ne-a pregătit vameşul zâmbind şi… duşi am fost! Cu o medie super, de 100km/oră, am ajuns la jumătatea distanţei de 350 km ce leagă oraşul Giurgiu de vama de la Edirne. “Avem baftă,se circulă bine, au fluidizat bine bulgarii coridorul ăsta” l-am auzit pe şofer printre câteva aghioase ale partenerilor de drum. “Ajungem bine de tot, la 9-10 suntem la hotel, facem o plimbare şi ne pregătim pentru jocul Petrolului!” mi-am zis bucuros. Şi aproape brusc, după nici cinci minute, reflexii roş-albastre au brăzdat întunericul drumului european. Era Poliţia Rutieră, într-o acţiune demnă de anii de tristă amintire, nicidecum de Mileniul III, anul de graţie 2012, când Bulgaria este parte a Uniunii Europene! De ce oare?

Oricum, vreme de mai bine de un ceas, câteva microbuze din România au fost oprite la margine de drum fără să poată cineva explica motivul! Scoşi din minţi, românii au protestat din ce în ce mai virulent iar explicaţia a fost legată de precedentul cu suporterii dinamovişti din urmă cu un an! Oricum, mai mult speriaţi, oamenii legii au admis plecarea, dar numai cu maşini ale Poliţiei care au încadrat convoiul de maşini româneşti! Astfel, aproape 150 de km am fost escortaţi (cu viteză legală!), ajungând în vama Edirne pe la 7:00! Acolo, beleua s-a extins neverosimil: microbuzul cu care am călătorit nu avea licenţă “Interbus”, un document necesar pentru a pătrunde în spaţiul turcesc! Complet debusolaţi, mai ales când am văzut că se făcuse 10:30 şi demersurile stagnau, am admis că meciul Petrolului devenise o “rara avis”! Totuşi, după aprobări peste aprobări venite telefonic şi prin fax de la Ankara, am putut părăsi vama înscriindu-ne pe autostradă, în jur de 12:00, în cursa de peste 250 km până la Florya!

Graţie măiestriei celor 2 şoferi dar şi a norocului, la 15:20 am ajuns la terenul de joc! Acolo, altă belea! Am fost anunţaţi telefonic că trebuia să facem check-in-ul la hotel până la orele 16:30, altfel riscam să pierdem cazarea! Cei trei jurnalişti au rămas la partidă, iar ceilalţi au plecat după o repriză, urmând să ne întâlnim la “Sukru Saracoglu”, la meciul naţionalei!

După victoria Petrolului, alături de alţi câţiva fani, am plecat din Florya cu un micobuz local, având la dispoziţie 3 ore pentru a parcurge nici 25 km, urmând să trecem Bosforul în Istanbulul asiatic. Să vă mai spun că şi acum am avut parte de o belea mare… cred că deja v-aţi obişnuit! Istanbulul, mai ales la acea oră, reprezintă furnicarul perfect: mii şi mii de vehicule circulând haotic, cu taximetrişti demenţi şi pietoni inconştienţi par a alcătui cel mai ireal tablou al unui blocaj perfect! Astfel încât, după cinci km parcurşi într-o oră (!), am ales o variantă nebunească, propusă trilingv chiar de către şoferul turc: aveam cinci minute pentru a alerga un km şi a prinde feribotul de 18:45! Un altul ar fi fost la 19:15, oricum târziu pentru a prinde debutul partidei! Din două cuvinte ne-am înţeles: cei mai tineri au alergat cu 100 km/oră să schimbe banii în jetoanele necesare traversării, iar ceilalţi – fireşte şi eu intrând la această categorie! – cu 10 km/oră, încercând să prindem vaporul! Nu vreţi să ştiţi ce faţă aveau piloţii vasului, atenţionaţi de către cei tineri, când ne-au văzut, în zare, alergând cu limba aproape pe piept! Au admis să mai întârzie două minute, iar sutele de pasageri îmbarcaţi au urmărit “cursa elefanţilor” cu zâmbetul pe buze! Cu aparatul foto atârnat de gât şi laptop-ul în braţe am reuşit să trec de turnichetul strâmt şi astfel m-am putut bucura de o traversare intercontinentală liniştită! (va urma)


Lasă un comentariu


NOTĂ - Poţi utiliza: HTML tags and attributes:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>