Istanbul sau… dorul de ducă! (II) (articol publicat în cotidianul Telegrama)

Revin cu cea de-a doua parte a aventurii trăite în week-end, atunci când am ajuns la Istanbul pentru a fi martori la succesul Petrolului în faţa trupei lui Fatih Terim dar şi la izbânda României în partida cu echipa naţională a ţării gazdă!

Ştiu, v-am asasinat cu belelele acelei zile de vineri! Dar, sincer, chiar aşa a fost! Imediat după debarcare, ca la un semn, mii de oameni au apărut de oriunde! Cu toţii mergând la meci sau comercializând câte ceva! Strigăte bezmetice, galerii formate ad-hoc, sute de vânzători ambulanţi care-ţi ofereau fulare, steaguri, goarne şi alte însemne ale Semilunei! Iar alţii, cu apă, sucuri, sandviş-uri… Nimeni, dar absolut nimeni, nu vindea vreun bilet de meci! “Ajungem în câteva minute, nu are rost să luăm niciun taxi!” l-am auzit pe unul dintre românaşii mei. Şi am zis să fac şi eu ca el! Mare greşeală, imensă! D-abia mă uscasem pe vas că a trebuit să transpir din nou! Mai bine de doi km în pas alergător, slalomând printre fani ai turcilor, pentru a ajunge la vreme în partea opusă a arenei (se putea altfel?), la locurile rezervate oaspeţilor! Am alergat în rampă, în pantă, printre gunoaie cât casa, pe sub un nod rutier circulat intens! Am fost la un pas să renunţ! Nici acum nu ştiu de unde am avut destulă energie să ajung la punctul terminus! Iar aici (gata, sper să fie ultima oară când scriu asta!) altă belea: aveam şi laptop-ul şi camera foto, două ustensile cu care, teoretic, era imposibil să intri în incinta arenei altundeva decât la locurile rezervate presei! Mai erau 15 minute până la fluierul de debut şi mă aflam în faţa unui obstacol greu de depăşit! Habar nu am cine mi-a simţit ruga, Dumnezeu sau Allah ori numai Nurhan (aşa scria pe ecusonul celui care m-a luat în primire), dar am depăşit bariera de control cu ambele ustensile la purtător, emoţionându-l pe stewart după ce i-am arătat pastilele pentru diabet şi sticla cu apă din dotare! O ultimă provocare, goana până la etajul trei, mi s-a părut o bagatelă şi iată-mă faţă în faţă cu mamutul “Sukru Saracoglu”, plin ochi! Cu doar 3000 de români, restul otomani! Un petec de tricolor, o mare de alb şi roşu, un ocean de nebunie a fotbalului!

La cucurigu, lângă Opriţa, Tony, Morar şi Cristescu, avându-i aproape pe Guilherme, Mustivar şi Boudjemaa dar şi pe tânărul Iulian Ilie, unul dintre cei mai talentaţi copii ai CCJ al Petrolului. Cu toţii emoţionaţi, dornici să-l vadă la lucru şi să-l susţină pe Gheorghe Grozav, colegul de la echipă! Am avut parte de o bucurie mare, parcă fără margini, atunci când Gicu a arătat de ce Piţurcă ţine atât de mult el, titularizându-l meci de meci! L-am văzut şi pe Florian Walter, radios, zâmbind cu generozitate la final de joc! Pariul său, diamantul neşlefuit, pare a putea să ajungă perla coroanei! Îmi şi imaginez cum este să deţii un astfel de giuvaer… Ce sentimente trebuie să ai atunci când o ţară întreagă îţi apreciază bunul! Vreau să cred că, după ani şi ani de secetă în materie de fotbal mare, Petrolul va ajunge într-un timp record să fie acea echipă de temut, care să fie respectată oriunde joacă! Premisele par a fi dintre cele mai bune, la fel şi ambiţiile concentrate! Astfel de evenimente, precum cele trăite vineri la Istanbul, fac dintr-o astfel de entitate care – pe logică! – încă se mai caută, acea forţă pe care orice iubitor de galben şi albastru ar dori-o permanentizată! Este loc pentru aşa ceva! Şi, chiar o şi dorim!

Am ieşit din stadion după 45 de minute de la fluierul de final al englezului Webb. Fotbaliştii au avut autocarul aproape “la scară”, noi, ceilalţi, am cotit-o spre feribot! Numai că, altă belea (era sâmbătă, vorbesc despre o altă zi!) la ora 0:00 era plecarea ultimei curse spre continentul european! Năuciţi la propriu, printre turci amărâţi înecându-şi amarul într-un pahar cu bere, am obţinut o informaţie potrivit căreia ar exista un autobuz-metrou care face cursa respectivă, ocolind întreg golful Bosforului şi încălecând Marele Pod “Baiazid”, urmând a schimba direcţia spre hotel, vreo 3-4 km, la bordul unor taxiuri-microbuz de 8 locuri! Aşa am şi făcut, cu alţi doi km alergaţi până la staţie (deh, acum scăpam autobuzul!), cu 30 de minute de mers în mare viteză, cu un peisaj mirific al Mării Negre văzut de pe pod, de la 70 de metri înălţime! Apoi, o coborâre precipitată pentru a ajunge printre primii la un nod rutier unde se găseau maxi-taxiurile! Negociind un preţ, turcul şi-a riscat licenţa înghesuindu-ne pe toţi 16 în maşină, demarând în trombă şi lăsându-ne după 5 minute în apropierea hotelului, pe o arteră intens circulată. (va urma)


Lasă un comentariu


NOTĂ - Poţi utiliza: HTML tags and attributes:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>