Țara Lăpușului, o altă lume!

Una dintre marile dorințe ale consoartei mele era să ajungă în Maramureș. An de an, vizionând imaginile televizate cu datinile și tradițiile zonei, ofta pe ascuns și-mi transmitea o stare neplăcută. Încă din toamnă m-am gândit serios la o plecare spre Țara Lăpușului iar agentul de turism pe care m-am putut baza mereu, soră-mea, a găsit un sejur de patru nopți la Pensiunea “Maria” din comuna Rohia, la doar 5 km de orașul Târgu Lăpuș, în plină inimă a Maramureșului. Aveam și explicația clară a sumei ce trebuia achitată, cei 25 de ani petrecuți alături de DOAMNA MEA meritând din plin și o astfel de investiție.

Iată-ne, așadar, alături de soră și cumnat, în ziua de 29 decembrie, urmând traseul Ploiești-Brașov-Sighișoara-Târgu Mureș-Reghin-Bistrița-Dej-Târgu Lăpuș-Rohia, o aventură de 479 de kilometri străbătuți cu o singură mașină în 7 ceasuri și jumătate. Un drum bun, uneori chiar excelent, parcurs dintr-o singură bucată, Cornel demonstrând valențe de șofer profesionist! După Dej, în ultimii 50-60 de km ai călătoriei, am intrat în zona colinară a punctului terminus, un peisaj superb desfășurându-se cu generozitate. Odată ajunși în Rohia, comună cunoscută în întreaga Românie prin cele două mirifice mânăstiri, Sf. Ana-Rohia și Rohița, am făcut cunoștință cu Iov și Maria, proprietarii singurei pensiuni din localitate, doi lăpușneni sadea cu har și dorință de a demonstra că și în țara asta există persoane care fac din turism o adevărată ARTĂ. “No, hai să vă alegeți camerele, sunteți primii veniți! Mai amu’ vin alte două familii, bucureșteni, și niște tineri din Baia Mare care fac Revelionul separat de noi, în sala mare! No, hai să luați camerele și să sorbim o horincă! Apoi, să serviți masa că tare fome veți fi căpătat! Iar mie să îmi ziceți simplu, pe nume, Iov, nu mă domniți de niciun fel” ne-a luat din prima gospodarul, un localnic dintr-o bucată, acea gazdă de care te lipești imediat fie și pentru faptul că are harul de a asculta și a grăi exact ceea ce trebuie. Și când trebuie. După cazare am intrat în jocul barbatului. După ce ne-am cunoscut și cu Maria, “șefa”, am închinat câteva ceșcuțe cu horincă, tăria și aroma băuturii făcându-ne poftă de mâncare. Am dejunat copios și, imediat, ne-a “chemat” patul. După atâtea ore de călătorie și un astfel de festin nu am avut nicio șansă! Trei ore de somn adânc și apoi o cină îmbelșugată. Ne-am cunoscut cu bucureștenii, două familii tinere cu unul, respectiv doi copii. Unul dintre bărbați era rugbist la o echipă din Capitală, celălalt asistent de vânzări la Ikea. Doamnele nu au intrat în sfera mea! Câteva șprițuri la comun, planuri pentru a doua zi și somn. Aproape 10 ceasuri! Un regal pe care-l așteptam de multă vreme!

O zi deosebită

În dimineața zilei de 30 decembrie, după un mic dejun care putea sătura un pluton, am plecat spre inima Maramureșului istoric, mai precis pe traseul Târgu Lăpuș-Cavnic-Bârsana-Sighetu Marmației-Săpânța și retur. O excursie cu Iov transformat într-un ajutor neprețuit, șofer (cu mașina lui!) și ghid excepțional! Am ajuns la Cavnic, un orășel de nici 5000 de suflete rămas cu turismul drept principal sector de subzistență. Cavnicul a avut o soartă bună pe vremea când mineritul era principalul sector de activitate, de acolo exploatându-se multiple minereuri pe bază de plumb, zinc și cupru. După închiderea minei, mulți localnici au rămas fără muncă iar tinerii din zonă au preferat mirajul străinătății. Acum, singurul resort compatibil a rămas cel al turismului. La începutul anilor 2000 s-au amenajat două pârtii de schi, Icoana și Roata, maramureșenii – și nu numai! – pasionați de zăpadă găsind destule oportunități de sport și agrement, inclusiv în nocturnă. După o ședință foto și câteva explicații am plecat spre Bârsana, locul unde aveam să trăiesc momente nepereche. Până acolo, Iov ne-a prezentat o altă atracție, porțiunea de drum unde mașinile, oprite și scoase din viteză, urcă la deal! Totul se întâmplă undeva între Cavnic și Budești iar zecile de mașini care probează acest fenomen îngreunează circulația. Toată lumea așteaptă, însă, pentru a se convinge cum de este posibil ca mașina să urce, neîmpinsă, la deal! Iov ne-a spus că există legende numeroase pe seama ciudatului fenomen nelipsind speculațiile că misteriosul drum ar avea legătură cu magnetismul ori cu rocile vulcanice sau poate chiar cu vreo influență extraterestră! Ajunsă aproape un obiectiv turistic, panta de la Budești a fost “diagnosticată” de topometriști drept o banală iluzie optică! Care, într-adevăr, merită întreținută și promovată drept mister pentru atragerea cât mai multor turiști în zonă! Cert este un lucru: dacă acest segment de drum era în altă țară, cu siguranță era promovat “la excepțional”, lăsându-se aura de magie să planeze, chiar fiind încurajată! Eventual, zic și eu, construindu-se un traseu deviat, de câteva sute de metri, special pentru ca turiștii “chemați special” în zonă să se poată delecta cu sus-josul mașinilor, parcă ireal! Comentând și încercând să ne explicăm rebusul propus am ajuns la Bârsana, poate cel mai frumos și mai plin de învățăminte proiect monahal pe care l-am văzut vreodată, în țară sau aiurea. Proiectul cuprinde mai multe locații de interes turistic, toate vizitabile: Biserica în stil marmureșean, Altarul de vară, Aghiasmatarul, Stareția, Casa maicilor, Casa artistului, Casa duhovnicului, Casa meșterilor, Praznicarul cu trapeză, Muzeul, Turnul-clopotniță, Poarta maramureșeană, Monumentul funerar, locul pentru aprinderea lumânărilor, troițe, lac, pod peste lac, alei care duc la diferite alte obiective. De la intrare rămâi cu gura căscată: o poartă maramureșeană imensă, sculptată dumnezeiește, îți deschide orizontul unui domeniu unic, în care credincioșii au parte de imagini superbe. Folosind ca sursă de inspirație tradiția locală, toate cladirile pe care le-am enumerat mai sus sunt executate doar din lemn de stejar și pietre de râu, fiind ridicate de meșterii maramureșeni - vestiți în toată lumea pentru talentul lor! - asigurându-se astfel continuitatea artei cioplirii și îmbinării lemnului. După 10 minute de așteptare la intrarea în biserică, alături de alți 20-30 de credincioși, am pășit cu emoție în biserica plină ochi. Într-o armonie perfectă, pictura pereților în culori și forme cum nu am mai văzut nicăieri, covoarele grena în care se repetau modelele florale ale pereților, lemn de stejar răsucit parcă de penelul unui pictor celebru, nu de mâini omenesti. Apoi, icoanele celor 12 apostoli și Maica Domnului ținându-l în brațe pe Fiul Său. Plus scena răstignirii Domnului… Iar acolo, dincolo de catapeteasmă, un preot în vârstă cu o barbă albă, impresionantă, îmbracat într-un veșmânt alb cu motive florale roșii. Cu un discurs IMPRESIONANT, părintele Paisie ne-a făcut o prelegere unică în care trăirile sale au înmuiat și cele mai sălbatice și dure caractere. Ne-am simțit bine, chiar extraordinar de bine, iar corul măicuțelor evlavioase ne-a  sensibilizat până la lacrimi! Mirul părintelui și aghiazma ne-au legat parcă de acest tărâm al credinței. O MINUNE… Să mai vorbesc despre deplina ordine în care localnicii înțeleg să se comporte la rânduielile bisericești… cred că pierd prea mult timp! Pe toate drumurile străbătute în acea zi am văzut localnicii îmbrăcați de sărbătoare, femeile cu renumitele basmale înflorate, cămăși cu decolteu dreptunghiular, cu mâneci trei sferturi, plus „lecricul” (jachetă), care – alături de cizmele negre, înalte și moderne! – arată cât de înstărită este acea persoană. Am văzut fete cu jachetă din lână cu mițe lungi, dar și altele cu lecric de nurcă, vizon sau vulpe siberiană! Accesoriile fac însă toți banii, „zgarda scumpă” (mărgelele de corali) sau zgărdanele (țesături de mărgele mici în jurul gâtului) înnobilând fiecare doamnă sau domnișoară. Portul bărbătesc are ca element de bază cămașa albă, scurtă, cu mâneci largi, cu cioareci (ca niște izmene) din lână albă, plus chimirul lat la brâu. Nu lipsesc lecricul mițos, alb sau negru, și guba (sumanul). Din gama accesoriilor fac parte renumitul clop (pălărie) și straița (traista) țesută în culori vii.

Am părăsit Bârsana și ne-am îndreptat spre Săpânța, localitatea atât de cunoscută în lume pentru cimitirul său vesel.
Am încă vii în memorie crucile albastre încarcate de desene si versuri, poveștile unor vieți spuse pe scurt de meșteri care au reușit, habar nu am cum, să povestească uneori decenii de viață în câteva fraze. Iată o mostră de epitaf devenită celebră: 

Sub această cruce grea, zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia, zăceam eu şi citea ea

Voi care treceţi pe aici, încercaţi să n-o treziţi
Că acasă dacă vine, îi arăi cu gura pă mine

Da aşa eu m-oi purta, că-napoi n-a înturna

Cei care citiţi aici, ca mine să nu pătiţi
Soacră bună vă găsiţi, cu ea bine să trăiţi.

Multe dintre cruci sunt pictate pe ambele părți, pe una fiind descrisă viața celui îngropat, iar pe cealaltă o prezentare a motivului morții. Devenit, practic, o atracție turistică, muzeul în aer liber nu mai are parte nici măcar de pioșenia drumeților, muzica populară maramureșeană amplificată la maxim transmițând senzația de petrecere! Că doar e un cimitir vesel, nu-i așa? Ca la orice atracție turistică nu lipsesc comercianții, dar nu cei cu turcisme și chinezisme ci chiar localnicii care-și promovează vestitele cergi de lână, horinca de prune ori de pere, opincile, bundițele ori costumele populare (toate, foarte scumpe!) Am părăsit Săpânța într-un ceas și ne-am întors în Rohia rupți de foame. Noroc că acolo, rămasă pe baricade, Maria ne aștepta cu nerăbdare și cu niște bunătăți… o nebunie!

Alte două minuni turistice: mânăstirile Rohia și Rohița

În ultima zi a anului am ales să vizităm cele două mânăstiri care fac cunoscut satul în care am ales să ne cazăm: Rohia și Rohița. Prima, aproape, la doar 3 km de pensiune, este plasată în mijlocul unui codru de fag şi stejar, pe coama unei coline ce poartă numele „Dealul viei”, la o altitudine de aproximativ 500 m. După un drum asfaltat ca-n palmă am trecut pe sub o imensă poartă și ni s-a deschis în fața ochilor o superbă esplanadă. Apoi, o biserică mică, la demisol, unde se ține serviciul religios în așteptarea inaugurării bisericii mari, terminată din construit dar nepictată decât parțial. În spatele ansamblului au văzut o construcție nouă, IMENSĂ, coborâtă într-un adevărat hău, care va adăposti Centrul cultural-monahal „N. Steinhardt”. Lucrările au debutat în anul 2008, iar clădirea va fi alcătuită din două corpuri. Unul este „turnul tezaur” ce va adăposti muzeul mânăstirii, muzeul N. Steinhardt, biblioteca și arhiva mânăstirii, iar celălalt, trapeza mânăstirii și bucătăria cu toate dependințele, stareția, sala de conferințe, sala de lectură, editura mânăstirii etc. Lucrările la clădire sunt în plină desfășurare iar, cum am văzut, nici nu se vor termina înainte de anul 2015! Un MONSTRU, inițial am crezut că se construiește acolo un ditamai hotelul!

Dincolo, la Rohița, ajungi prin satul Boiereni, pe un drum forestier bun, de circa 10 km. Localnicii povestesc că, într-o vreme de mari lipsuri pricinuite de o secetă prelungită, călugării mânăstirii ar fi plecat prin țară după bucate. Știindu-i departe, câțiva localnici lacomi, stârniți și de autorități, s-au pus la sfat cum să tâlhărească mânăstirea și să aprindă locurile. Dupa ce au furat tot, inclusiv porțile împărătești, sătenii i-au dat foc. Reveniți din lume, călugării ar fi găsit doar un morman de lemn de stejar în flăcări. Atunci, călugării au urcat coama Alunișului și au aruncat asupra satului un blestem greu: să fie ars și dus de ape de șapte ori, iar pe hotarul lui să nu mai crească niciun stejar, până când fărădelegea nu va fi îndreptată prin trudă, post și rugăciune. Privind dealurile golașe, pe care n-a mai crescut niciun stejar de două secole - deși pădurile din satele vecine erau pline de stejari – sătenii au fugit la preot. Prin anul 1904, împreună cu preotul Ilie Bud, aceștia au pus crucea pe care stă scris și azi: „Rogă-te și lucră”. Dar au văzut că blestemul tot nu s-a stins și atunci s-au jurat sa nu mai lucreze în ziua de vineri și, o dată pe an, după Rusalii, să iasă cu preotul pe deal, în locul fostei mânăstiri, și să se roage pentru iertarea păcatului săvârșit. Bătrânii Boierenilor, loviți de napastă, au lasat cu „limbă de moarte” urmașilor că, dacă mânăstirea se va reconstrui, să doneze pământ și vite, pentru a repara păcatul făcut. Și, într-adevăr, după reconstrucția bisericii, toți au donat pământul pe care-l aveau în zonă. Astfel că Mânăstirea Rohița a renăscut, prin trudă și rugăciune, așa cum îndeamnă crucea de piatră. Iar Ieromonahul Teofan spune: „Convingerea oamenilor și a noastră că s-a stins blestemul este întărită și de faptul că avem în zona noastră, deja, 7 stejari”. O pilduitoare dramă a localnicilor, cei care ajung aici la slujbele de duminică fiind mereu mare, numărul lor trecând mereu de 300! De fiecare dată când cineva ajunge la Rohița el este omenit! Noi, fiind așteptați de gazdă, am refuzat tainul acelei zile minunate.

Spectacolul gastronomic al gazdelor noastre

Facem ce facem și, invariabil, trebuie să mai și mâncăm! Iar dacă bucatele sunt precum cele de la Pensiunea “Maria”, atunci, cu siguranță, viața pare cu mult mai frumoasă și mai interesantă! La sosire, în 29 decembrie, Maria ne întrebase cam ce ne-am dori să mâncăm pe parcursul sejurului. I-am spus că doream doar mâncare cu specific local, scopul major al plimbării în Maramureș fiind, de fapt, altul. A încuviințat discret și… atât! Patru zile bătute pe muchie am avut parte de multe suplicii gastronomice plăcute, chiar divine. Dimineața, în regim de bufet suedez, puteai să te înfrupți cu slăninuță împănată, jumeri, ouă (ce ouă…), zacuște de toate felurile, “porcării”, dulcețuri de afine, cătină ori zmeură, povidlă de prune (magiun)  miere, unt, roșii, castraveți, ardei grași, iaurt de bivoliță, lapte, cafea. La toate mesele, dar la cea de dimineață cu atât mai mult, ai parte de pâinea casei, o minunăție crescută și rumenită în cuptorul din mijlocul salonului de dans, senzația de sațietate și parfumul suav al pitei aburinde punând pecetea asupra fiecărui fel de mâncare. Apoi, la prânz, ciorba ori supa nu lipseau: ciorba lăpușneană (o replică a celei rădăuțene, doar că aici este vorba despre o întreagă găină pusă la fiert, nu numai pieptul, plus că verdeața de decor și gust folosită este tarhonul și nu pătrunjelul!), supa de cocoș cu găluște ori ciorba de afumătură specifică zonei, cu moare de varză, costițe și, neapărat, cârnaț de porc! Am savurat sarmalele zonei alături de carnea de la borcan ori cârnații de casă, o ciulama de pasăre excepțională sau renumita varză lăpușneană (varză murată tăiată în 6-8 bucăți și fiartă câteva ore într-un vas mare, în mijlocul căruia zăcea un morman de carne, plus, neapărat, o bucată serioasă de gușă de porc cu șorici care se felia precum cașul și trona peste varza rumenă care se topea în gură!) Era normal ca seara, la cină, să avem ceva de cruțare: grătare de toate felurile și plăcinte crețe, cu brânză, urdă sau burduf! Horinca de prune, vișinata sau afinata reprezentau uvertura fiecărei mese iar vinul “căpșunică” ori berea, apa minerală sau sucurile și cafelele sfârșeau ospețele regești. Trebuie neapărat să vă spun că absolut TOATĂ BĂUTURA (burtă să fi avut și… putere!) ERA DIN PARTEA CASEI!!!

Revelion “a la Rohia”

Am fost invitați în salonul de petrecere la ora 20:30. Lâncezisem în pat de la 16:00 (după dejun, firește!) și chiar eram curios ce surprize mai pot urma în puținele ore din 2012. Ne-am echipat corespunzător momentului festiv și iată-ne în sală! Complet schimbat, decorul amintea de o cabană montană iar lumânările și ornamentele din crenguțe de brad cu conuri întregeau cadrul festiv. Și băuturile erau altele, apărând de-acum uzualul whisky, lichioruri, vodci sau șampanii. Surpriză însă, mesenii au preferat horinca și afinata, la debut, plus vinuri albe și roșii după friptură (cine a mai ajuns acolo…) Ne-am “păcălit” cu platoul rece: tobă, lebăr, caltaboș, șuncă, caltaboș rece, cașcaval, salate de vinete, ciupercuțe de pădure cu maioneză și usturoi, boeuf, ouă de prepeliță, piftii cu carne afumată (mamăăă, ce piftie!!), apoi mini-șnițele, creier pe felii de lămâie, zacuște, etc. Ușor, ușor, printre colindătorii veniți cu Plugul, Capra sau Viflaimul ori Sorcova am ajuns să gătăm (cum zicea Iov) aproape toată “intrarea”. După miezul nopții și pupăturile de rigoare, plus artificiile și șampania din dotare, s-a trecut la pește (somon la tavă) cu cartofi copți și boia, iar finalul fripturilor multiple și al murăturilor asortate ne-a înmuiat definitiv, la simpla vedere! A venit și tortul (special!) dar era deja muuult prea mult! Ne-am “delectat” cu el a doua zi, când în “program” mai era și o minunăție de cremă de zahăr ars! De altfel, Maria este o moroșancă pentru care gastronomia nu mai are secrete iar deliciile deserturilor preparate în acele zile o plasează în Top 3 la gustul familiei mele: “Snikers”, “Deliciu”, “Caramel” și “Petre Roman”, aceste 4 prăjituri plus crema de zahăr ars mergându-ne la suflet! (cine vrea rețeta vreuneia o dau cu plăcere, logic să le fi copiat!) 

Surpriza cea mai mare

Aproape de cumpăna anilor, Iov și Maria – frumos îmbrăcați în strai maramureșean! – ne-au mai făcut o surpriză mare: l-au invitat, pentru un ceas și o scurtă cântare, pe Nicolae Pițiș, cunoscutul rapsod al Țării Lăpușului, “un văr de-al doilea al Mariei” cum ne-a spus Iov. Am avut deosebita plăcere și șansă de a-l asculta, înregistra și fotografia pe “nea Pițiș”, un cântăreț cu o biografie excepţională, un dac adevărat, cu har divin, un om vrednic şi dârz, totodată plin de umor. Așa cum ne-a povestit, acesta a pătimit pe vremea comunismului, fiindcă a refuzat să se înscrie în CAP şi a plecat din Lăpuşul Românesc, satul lui, într-altul, sus în munte, necolectivizat, unde a trăit ca un haiduc, mai mult în singurătate, păscând oile altora. A ascuns partizani, le ducea hrană şi arme în bordeiul subteran, ”coperit cu chetre şî bolovai”, acolo pe unde umblau doar oile, lupii și urșii. Atunci a fost deposedat de întreaga avuție, peste 30 de hectare de pământ și sute de oi. Tatăl său a fost săltat și dus la Canal, făcând mai mulți ani de temniță grea. Acum, odată cu căderea regimului comunist, și-a recuperat pământul dar rănile trecutului, chiar dacă s-au cicatrizat, îi provoacă destulă durere. Au fost cu toții 6 la părinți, 3 fiind fete. Dintre frați a rămas singur având, la rându-i, patru copii.  “Cântă şi ei, dar nu pe scenă, că li-i ruşine” ne-a spus nea Pițiș. A răspuns deschis la orice întrebare. Cele două ceșcuțe cu horincă i-au adus tot sângele în obraji. Și-a scos ”fluieru’ cu două vrăni”, un instrument confecționat de el acum 30 de ani, dintr-un lemn din Herăstrău, și a început să cânte. Am amuțit! Glasul aidoma unei privighetoare dar puternic și clar de răsuna întregul sat a avut darul unei vrăji. Versul cursiv și cuvintele de el alese s-au potrivit perfect stării sufletești redată cu puțină vreme în urmă. Personal, cu lacrimi în ochi, am rămas fermecat. Am aflat că mai cântă și la trâmbiță dar “acum nu am adus-o și pe ea”. De asemenea am mai descoperit că nea Pițiș are o strânsă legătură cu Grigore Leşe, un alt cântăreţ celebru din Ţara Lăpuşului, pe care l-a și învăţat să cânte.  Am mai aflat că faimosul rapsod cu care am avut plăcerea să discutăm este Tezaur Uman Viu, titlu pe care i l-a acordat Virgil Nițulescu, preşedintele Comisiei Naţionale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial. În acest sens, această poezie lirică specifică folclorului românesc numită DOINĂ a fost înscrisă în Patrimoniul UNESCO. Rapsodul din Lăpuşul Românesc este subiectul unui proiect cultural finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Proiectul se intitulează ”Nicolae Piţiş – Cântăreţul din Stele”. Rapsodul lăpușnean a uimit Europa cu vocea sa unică, ori pe unde a fost. A lăsat în urmă faima televiziunii (este invitat de multe ori pe an la filmări), platourile de filmare (a jucat un rol principal în filmul “Pintea”, “cu Florin Persic, firește, ce tineri eram odată!”), concertele cu săli arhipline, l-a refuzat pe Ceaușescu să devină “artist”, doar pentru simpla bucurie de a rămâne oier pe pământul său. Doar aici se simte el însuși. Atât de împlinit, că parcă nu-i ajung munții din jur pentru a-și striga fericirea:

La fântââhână, la moclinăă, plââhânje-o pasăre bătrână,

Da’ nu plânje că-i bătrână, c-o crescuuhut rânduri de pui, ș-amu nu-i a nimărui;

O zburat pe arătuuhuri, le-o adus îmbucături

Şi le-o făcut tare buuhune, d-or zburat cu tăţi în lumeee…

Am plecat din Rohia în dimineața zilei de 2 ianuarie, după micul dejun. După patru zile de odihnă, plimbare și răsfăț am ajuns în clasica mocirleală: nebunie pe drum, accidente, derapaje, ambuteiaje, drumuri blocate, aglomerație, urlete, vaiete, ocolire. Plus vestea cu moț: cotidianul Telegrama, locul unde semnam fără nicio retribuție – că, zică-se, nu erau bani! – își încetează apariția, odată cu acest an! Bine te-am regăsit, Ploiești! Rămân cu voi pe acest blog și marțea, pe Wyl TV, la “Pasul la ofsaid”…

P.S. Știu că sunteți nerăbdători să aflați la cât s-a ridicat investiția în acest proiect turistic. Patru nopți de cazare și toate mesele (inclusiv cea de Revelion), plus benzina pe jumătate și obiectivele turistice vizitate și (unele) plătite mi-au scos din buzunar fix suma de 2000 de lei. Adică exact un sfert din cât a costat un sejur de trei zile cu demipensiune la Poiana Brașov… E drept, l-am ratat pe “rapsodul” Gigi Becali!


Lasă un comentariu


NOTĂ - Poţi utiliza: HTML tags and attributes:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>